ho ma IOANE ho

Stii ca cel mai vechi om se cheama ION? Ii gasit intr-o pestera la Anina. Dintre europeni zic. Si dupe el la niste mii de ani vine VASILE, al doilea ca vechime.
Era un urmas rezemat de-un zid aci pe meleaguri franceze, si Vasile ii zicea, « ho ma Ioane, ho», ca Vasile mai intelept cu cateva mii de ani bause un pic mai putin si putea articula. Si pe bune ca asa ii chema! nu inventez! Si recunosc o secunda de dezgust burghez am avut, mi-l recunosc ca nu-s ipocrita, adica recunosc fara ipocrizie ca pot fi spontan ipocrita dar imi revin dupa cand incep sa gandesc la ce gandesc. Suntem complecsi doar. Se permite. Asadar, pe langa asta in mine am dat si de o tristete. Nu mila, nici aia nu e ok, mila e aroganta asta a mea era o mila trista, deprimata. Identificare cu copiii lor cred. Cu nevestele in unele cazuri. Si cu ei, dar cu ei imi vine sa fiu mai autoritara, nu moale autoritar ca Vasile, ci cu un HO mai apasat. Hai mai nene ca poti mai mult deatat! Sigur ma pot insela, poate era o betie experimentala, cum mi s-au intamplat si mie, dar ma indoiesc. Sau asa, o cadere de necaz, de depresie, urmata de reveniri in forta, reveniri spectaculoase care probeaza valorile umane dobandite in decursul istoriei. Niste eroi ! Him. Mda. Suna cam improbabil. Si sigur si ei, in esenta tot niste copii sunt. Asta e induiosator. Dar nu sunt. In esenta, de fapt. Suntem complecsi. Si situatiile nu sunt ca in predicile secretarului de partid. Poate era o veselie, o sarbatorire! Mda.
Asta vara am ramas fara net si ma sufocam si am intrat intr-un net cafe langa gara, unde am descoperit ca era una dintre portile de comunicare interplanetara a romanilor vagabonzi din zona. Ca langa internet, mai putin utilizat, erau cabine telefonice de uz international. Si scriindu-mi eu catastrofalele mele probleme, din cabina telefonica am auzit un fragment de carte de Nobel, o bucata de film de Palme d’or. Un tigan isi certa pe un ton neputincios nevasta. Ca ea se imbolnavise grav si el nu avea bani sa-i trimita sa mearga la doctor. O adevarata poveste de dragoste, asta era. O tragedie. Nu inventez.

Ca să pornesc totuşi de la un capăt

Începutul Anului chinezesc al Boului m-a prins mâncând orez cantonez şi pui dulce. Bănuiam că e azi după pocniturile artifiiciilor pe bulevardul Tolbiac. O doamnă, fără îndoială franţuzoaică, a intrat în restaurant şi cu un ton de reproş a început să chestioneze chinezul de dincolo de tejghea ca şi când în faţa ei ar fi avut China însăşi. Dar se poate? Aţi văzut Pompierii? Aţi văzut Salvarea? Poliţia? S-a întâmplat ceva grav? Sunt accidente? Nu Doamnă. Pur şi simplu aşa e Parisul tot timpul. Am copilărit în China şi nu am văzut niciodată accidente provocate de artificii. Nu e nimic special acum, nu are legătură cu evenimentul. Ieri de exemplu, povesteşte el cu accent cam ca Frederic Chau când face pe chinezu, am fost în arondismentul 18 şi tot aşa, poliţie multă, au prins un hoţ care a vrut să fure dintr-un magazin chinezesc. Chinezii l-au bătut dar era just să-l bată. Doamna se repliază spre fraze corecte politic şi discută despre capacitatea Parisului de a se adapta la atât de multe culturi. Ei, la noi sunt încă probleme că uite destui părinţi stau în calea fericirii tinerilor şi nu-i lasă să se căsătorească cu francezi. Un scurt moment de pauză. Probabil tendinţa Doamnei de a crede că e o bucurie pentru un emigrant să obţine viza facil, prin mariaj cu un cetăţean francez, se clatină şi îi blochează fluxul gândirii. În plus cum adică, cineva să nu îşi dorească un francez în familie? Dar să nu uităm de ce am venit, vă rog 3 pacheţele de primăvară şi…

Nu am zis La mulţi ani cînd am înapoiat tava, dar am zis spontan şi cinstit că a fost foarte bun, mulţumesc. Să aibă clienţi mulţumiţi şi amuzaţi tot anul!

Mai jos pe bulevard văd şi Mascaţii bătând tobele şi Dragonii ce colindau magazinele şi restaurantele chinezeşti , ce împânzesc aronodismentul 13, să alunge spiritele malefice, îmi imaginez. Două fete frumoase mi-au dau bomboane chinezeşti.